25.11.2016

Ana Barton este una dintre scriitoarele din noul val, un om frumos din toate punctele de vedere. Un om colorat, cu vise colorate, e un om curcubeu. Nu se teme sa-si recunoasca fricile, nereusitele, nu vrea sa fie Superwoman si omul care le stie pe toate.
Traieste asa cum scrie: simplu, profund, vesel sau trist, dar mereu sincer. Scrie fata asta cu o sinceritate care te loveste-n suflet, iti ia inima in mana, o mangaie, o saruta si apoi o lasa libera, sa zboare.
Va las pe voi sa o descoperiti. Eu doar i-am pus cateva intrebari simple.
Cititi-o aici si cititi-i cartile. Merita!



Foto Catalina Flaminzeanu

Cine eşti tu, omul, ce culoare şi ce gust au visele tale?

Sunt un om obişnuit care s-a născut femeie. Uneori îmi vine să râd când mă gândesc la faptul că-n lumea de azi chiar trebuie să faci eforturi să rămâi omul obişnuit care vrei să fii. Dar sunt foarte bune şi eforturile alea, că te ţin lângă tine, nu-ţi dau voie să te părăseşti.
Nu mi-e foarte uşor să-ţi spun cine sunt pentru că despre mine, tot timpul, nu ştiu decât un singur lucru, probabil cel esenţial: nu am făcut cerul şi pământul, aşadar cel mai sănătos e să-mi văd de scurtul nasului meu. Asta pentru că sunt cârnă.
Sunt un om care iubeşte să-i simtă pe ceilalţi oameni, să-i vadă, să-i cunoască, să-i scrie. Am un deja vechi parteneriat cu propriile nesiguranţe şi frici. Câteodată, chiar ele mă ajută să despart apele cele mari sau să nărui zidurile cele înalte. Mă bucur să fiu om, e o mirare continuă apartenenţa la umanitate.

Visele mele sunt mai mereu foarte, dar foarte colorate. Ca picturile lui Chagall ori Kandinsky. Mai seamănă însă şi cu tablourile lui Klee sau ale lui Pollock. Depinde, probabil, de ceea ce mă frământă de cu zi sau de curând. Gustul viselor mele e al florii ăleia mici care se cheamă Mâna-Maicii-Domnului. Mai ştii, când eram copii, mâncam florile alea, iar cele care scăpau gurilor noastre dornice de dulce ajungeau în păr.

În vis, sunt o pictoriţă fără de odihnă. În realitate, desenez ca un copil preşcolar. Dar mai şi scriu în vis, adică decodez din picturile alea mesajele şi întotdeauna mă trezesc din somn şi notez ce mă mai lasă visul să am pe un carneţel. De obicei, starea de cuvânt rămâne. Pe ea, a doua zi, peste o lună, un an sau doi, creşte o poveste.

Povesteşte-mi despre cărţile tale şi cum au fost primite.

Sunt șapte. Pe prima o cheamă Prospect de femeie şi e o colecţie de proze vesele şi nostalgice, aşezate ca podul făcut din burţile oilor în poveştile lui Păcală: una tare, una moale. Aşa m-am gândit eu să le aşez, ca-ntr-un caleidoscop, să-i duc pe oameni în mai multe stări, să rămână fiecare în cele care i se potrivesc şi-i plac.

Cea de-a doua carte se numeşte Mamifer şi e făcută tot din proze, însă liantul dintre ele este vârsta aceea de om mic în care toate sunt posibile. Într-un fel, e o carte pentru copii, în sensul c-o pot citi toţi cei care se simt copii, fie că au şapte ani, fie şaptezeci de ani. Dar le-o pot citi părinţii şi bunicii şi celor care nu ştiu încă să citească. Aşa cum pot copiii şi nepoţii să le-o citească bunicilor şi străbunicilor care au ochii slăbiţi  de ani.

Despre amândouă cărţile astea mi-au scris oamenii că s-au găsit în ele ca în propriile culcuşuri, ca acasă, lucru care mi-a dat mare bucurie şi multă încredere. Asta îmi şi doresc, anume să fie un dialog între scriitor şi cititor, nu o predare-primire de marfă. Scriu pentru oameni, nu pentru glorie. Şi, da, scriu pentru mine, pentru propria mea bucurie, pentru că scrisul e trupul meu cel mai frumos şi sufletul meu în cea mai curată lumină a lui. Critica de specialitate le-a primit foarte, foarte bine, dar, cum lăudăroşenia nu-i haină pe măsura mea, mă opresc aici cu primirea. Ambele sunt apărute la Editura Herg Benet.

Cea de-a treia, Foto Splendid vol.1 – Viaţa socială, e un dialog între arte. Este un album de fotografie de epocă, semnat Colecţia Costică Acsinte – coordonată de Cezar Popescu, un omagiu adus fotografului Costică Acsinte. Am scris câteva cuvinte dedesubtul fiecărei imagini din album, mici ofrande la picioarele realizărilor acestui artist pe care-l iubesc şi din ale cărui imagini mă-mbogăţesc la fiecare vedere-simţire. Sunt un fel de scrisori scurte către fiecare imagine. Draga mea prietenă Anca Ciuciulin a scris de mână, cu tuş şi peniţă, toate cuvintele mele, iar această ediţie specială a devenit astfel o bijuterie editorială. 

A patra este Cartea simțurilor, un volum colectiv, apărut la Editura Humanitas, în coordonarea lui Dan C. Mihăilescu. E o carte minunată, caldă, bună, parfumată, o carte cu 21 de autori. Citește-o pentru textele celorlalți, nu pentru al meu. Ale lor sunt senzaționale. 

A cincea carte este Jurământ de rătăcire, un roman, primul roman. E povestea unei dezrădăcinări și-a unei iubiri pe viață. Tot la Editura Herg Benet a apărut. E o carte fragilă, simt tot timpul nevoia s-o ocrotesc, cum nu simt pentru nicio alta dintre cărțile mele. Dar simt pentru ale altora. 

A șasea este volumul al doilea din Colecția Costică Acsinte. Se numește „Doamne și domnițe“ și are câte o poveste mică pentru fiecare fotografie făcută demult de nea Costică Acsinte. Bineînțeles, e caligrafiată splendid de Anca Ciuciulin. Pe care o iubesc și o admir. 

Iată, ajunserăm la a șaptea, Pervazul lui Dumnezeu, pe care am lansat-o sâmbătă, la Târgul de carte Gaudeamus, o carte apărută la Editura Humanitas, caligrafiată pe copertă și în interior de... ai ghicit... Anca Ciuciulin. Iubesc această carte. E și blândă, și zăpăcită. Ca omul. 


Ce şi cum mai scrii, sper că nu te opreşti aici.

Scriu la următorul meu roman, o carte de-a dreptul atletică, dacă e să mă iau după felul în care îmi aleargă ea minţile şi inima. Se numește Nemuritorii de rând. Ea știe când va fi gata, n-o grăbesc, nu mă grăbește. 

Povesteşte-mi despre fetiţa ta, Rada.

Rada e copilul pentru care m-am rugat să vină. Înainte, mult înainte ca ea să fie-n mine şi să crească din mine. E marele dar. E cerberul şi judecătorul meu cel dintâi. E omul care-mi spune drept în faţă şi ce-i convine, şi ce-o supără. La mine, la alţii sau chiar la toată omenirea. Şi-n ce priveşte alcătuirea universului are ea nişte obiecţii, ar mai ajusta pe ici, pe colo câte ceva, mai ales prin părţile esenţiale. Uneori, avem cea mai bună relaţie din lume. Alteori, mă-ntreb dacă-s bună de mamă, aşa nu ştiu să-i fac faţă. Ne-am învăţat însă de la-nceput să ne spunem totul în ochi, indiferent cât ar durea. Rada învaţă acum alternative la manierele aspre ale spunerii. Într-un fel, învaţă limbajul adecvării la context. Iar ăsta e un lucru foarte greu, puţini oameni au habar despre el, darămite să-l mai şi cunoască. Deocamdată, Rada e când drăgălaşă, are 15 ani, când abruptă, dacă nu chiar războinică. Şi aşa e şi firesc să fii, să oscilezi, când te cauţi. Rada este darul care mi s-a dat mie să-l fac mare, să-l păstrez întreg, să-i fiu leagăn totdeauna, să-i ţin aripile bine ascuţite şi să-i dau drumu-n viaţă bun şi fericit. Adică puternic.

Gânduri de viitor...

Vreau să fiu sănătoasă împreună cu toţi cei iubiţi ai mei, să-mi dea Dumnezeu gând bun şi vorbă domoală, cerneală-n rezervor şi peniţă rotunjită şi să-mi arate cum şi ce să fac să-mi dau voie să fiu fericită.


Cartile Anei Barton pot fi comandate de la editura Herg Benet-aici.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Toggle Footer